Manastirea Samurcasesti - Ciorogarla este asezata pe "vechiul drum al Pitestilor si Craiovei", astazi autostrada Bucuresti - Pitesti (A1), in comuna Ciorogarla, in partea de vest a capitalei, la numai 20 km distanta de km 0 (centrul capitalei).
Ctitorie a vornicului Constantin Samurcas si a sotiei sale, Zinca, de la inceputul secolului al XlX-lea, manastirea, ca si localitatea care s-a dezvoltat mai tarziu in imediata ei apropiere, este situata pe un ses intins, alcatuit din suprafata plana a unei campii, Campia Vlasiei, brazdata de raurile Ciorogarla, Sabar si de canalul Arges - Bucuresti, invecinandu-se in partea de nord-est cu comuna Ciorogarla, la 2 km in partea de sud cu localitatea Darvari, iar la 6 km nord, cu comuna Bolintin - Deal.
Satul Ciorogarla este amintit in documente pentru prima data la 9 august 1588, cand Mihnea Turcitul intareste lui Stan si fratelui sau, Nan "ocina de la matca Popestilor pana la Ciorogarla. In secolul al XVII-lea, mosia se afla in proprietatea familiei Ciorogarleanu, mai exact a fratilor Chioaca si Patru din Ciorogarla, care, in timpul domniei lui Matei Basarab, dupa ce au fost negustori, au ajuns mari dregatori in divanul domnesc; primul a fost mare satrar intre anii 1652 si 1656, cel de al doilea, mare sluger in anul 1662.
De la familia Ciorogarleanu, mosia care ii purta numele a trecut in proprietatea familiei Filipescu, pentru ca la data de 9 aprilie 1793 era lasata de stolnicul Radu Filipescu drept mostenire copiilor sai. Din aceeasi vreme exista documente din care reiese faptul ca mosia Ciorogarla se intindea pe o suprafata mult mai mare fata de cea pe care o ocupa localitatea astazi.
O parte din intinsa mosie Ciorogarla, pe teritoriul careia s-a construit manastirea, a ajuns la inceputul secolului al XIX-in stapanirea vornicului Constantin Samurcas de la care si-a luat apoi numele de Samurcasesti, dar fara a i se sterge vechea denumire de Ciorogarla, pentru ca, de-a lungul timpului, atat manastirea, cat si localitatea, care s-a dezvoltat si extins in preajma ei, au purtat concomitent cele doua nume, mai putin insa in perioada 1949-1989, cand si localitatea si manastirea au avut denumirea oficiala de Ciorogarla.
Inceputurile vietii monahale pe aceste locuri ne sunt mai putin cunoscute. Nu se stie daca, pe locul unde s-a construit manastirea la anul 1808, a existat vreun schit sau o biserica mai veche. Ceea ce cunoastem cu certitudine este faptul ca, pana in zilele noastre, unui loc ce se afla pe malul stang al raului Ciorogarla, nu departe de manastire, i se spune "la pustnicul”.
Traditia a pastrat o frumoasa legenda care sta la originea intemeierii sfantului locas si care poarta in ea un sambure de adevar. Se spune ca un cioban care isi pastea oile prin aceste locuri a visat intr-o noapte ca, pe cand statea rezemat in ciomag si canta din fluier, a vazut in mijlocul poienii o oaie cu lana alba ca zapada, avand trei coarne in loc de doua. Acest vis s-a repetat in mai multe randuri in acea noapte. A doua zi, pastorul, povesteste visul boierului Constantin Samurcas, stapanul locului respectiv. Acesta cere duhovnicului sau, arhimandritul Timotei, staretul Manastirii Cernica din acea vreme, sa-i talcuiasca visul. Staretul talmaceste visul ca fiind porunca a lui Dumnezeu de a ridica o biserica in poiana unde isi pastea ciobanul oile si, intrucat blandul animal avea in vis trei coarne, sa construiasca biserica cu trei sfinte altare si sa o inchine Preasfintei Treimi. Boierul, potrivit talcuirii visului, aduna de indata materiale de constructie si incepe zidirea manastirii.
Din documentele pastrate la Arhivele Nationale ale Statului din Bucuresti, reiese faptul ca pregatirile pentru zidirea manastirii au inceput in vara anului 1806, de cand dateaza primul contract incheiat de vel vornicul Constantin Samurcas cu dulgherii Stoian Ghenciul si Anastasie sin Gheorghe. La 16 august 1806, cei doi se angajau "a-i lucra o biserica ce face pe mosia dumisale Samurcasesti orice va fi trebuinta de lemn, iar tavanul, fiindca vine boltit de lemn si pa deasupra turla iarasi da lemn, dupa izvodul ce ne-au dat dumnealui; asemenea si pentru stranile bisericii si ferestre si altele ce vor mai trebui, fara de tampla". La 12 mai 1807, boierul Samurcas incheie un al doilea contract cu o alta echipa de doi dulgheri, Stoian Suditu Stoian Iamachi.
Modul si etapele de constructie ale manastirii sunt aratate in cele 19 documente in limba greaca, pastrate la Arhivele Nationale ale Statului din Bucuresti, care sunt de fapt scrisorile lui Vasilache Zahariano, insarcinat cu supravegherea lucrarilor, trimise boierului Constantin Samurcas in perioada zidirii manastirii, adica din 25 august 1807 pana la 17 august 1809.
Din documentele amintite rezulta ca manastirea a fost construita intre anii 1808 si 1809. S-a inceput cu biserica in martie 1808, lucrul de zidire fiind gata in luna iunie a aceluiasi an. La 31 iulie 1808 se montasera stranile, pardoseala din biserica si se lucra la catapeteasma pentru a carei poleire cereau tamplarii 4000 de grosi (400 de galbeni). Din cauza lucrarilor de la acoperisul bisericii care inaintau greu, zugravul tocmit pentru zugravirea bisericii a inceput lucrul doar in luna octombrie, reusind ca pana la 27 noiembrie sa zugraveasca partea dreapta a bisericii. Lucrarile s-au intrerupt in timpul iernii, reluandu-se in luna aprilie 1809, cand tamplarul monta catapeteasma. Intre timp se lucra la zugravirea bisericii si se tencuia clopotnita. La inceputul lunii iulie 1809 se lucra in paralel la zidirea chiliilor manastirii si la terminarea bisericii. De asemenea, in vara aceluiasi an, odata cu zidirea chiliilor manastirii, boierul Constantin Samurcas construieste si un conac boieresc, un fel de resedinta de vara foarte aproape de ctitorie. La sfarsitul lunii august, toate lucrarile de zidire a manastirii erau finalizate, inclusiv zugravirea bisericii, care a fost sfintita la 8 septembrie 1809, la sarbatoarea Nasterii Maicii Domnului.
Noua ctitorie a fost pusa, de la infiintarea ei, sub indrumarea duhovniceasca a Arhimandritului Timotei, staret al Manastirii Cernica intre anii 1807 si 1816. De altfel, la staruinta aceluiasi staret, vornicul Constantin Samurcas a renuntat sa aduca vietuitori monahi, asa cum isi propusese, si a adus in acest loc monahii, deoarece staretul Timotei avea doua surori si doua nepoate calugarite, plecate de la Manastirea Ţiganesti, pe care le-a adus si le-a instalat aici imediat dupa zidirea manastirii. Legaturile duhovnicesti existente intre Manastirile Samurcasesti si Cernica sunt dovedite si de faptul ca staretul Timotei semneaza "Catagrafia cu toate odoarele, vesmintele si altele ale sfintei manastirii Samurcasesti" din 24 octombrie 1812.
Primul document care aminteste de existenta manastirii este "Hotararea de la 31 mai 1811, data in Divanul Ţari Romanesti in urma cererii facute de catre Vornicul Constantin Samurcas pe langa divan, prin care cerea "sa se dea voie ca sa se faca acolo, la manastire, pe un an trei balciuri, de trei zile de hram ce se praznuieste pe aceia sfanta biserica adica una la Sfanta Troita alta la Adormirea Prea Sfintei Nascatoarei de Dumnezeu ce este la 15 august si alta la Nasterea Prea Sfintei Nascatoarei de Dumnezei ce este pe opt ale lui septembrie".
La scurt timp dupa zidirea ctitoriei, vornicul Constantin Samurcas, implicat fiind in evenimentele istorice ale vremii in mod deosebit in Revolutia de la 1821, trece la cele vesnice in anul 1825, fara a lasa nicio intocmire pentru carmuirea si intretinerea manastirii. Timp de doua decenii, manastirea avea sa fie intretinuta din munca calugaritelor si din donatiile benevol ale credinciosilor.
In anul 1847, clucerul Alexandru Samurcas, nepot de frate si fiu adoptiv al ctitorului, intocmeste un testament prin care asigura manastirii vatra si pamantul din jurul ei, punand, de asemenea, reguli administrative bisericesti. Totodata, face ii 1845 si prima reparatie la biserica manastirii care suferise de pe urma cutremurului de la anul 1838.
Legea secularizarii averilor manastiresti, promulgata de domnitorul Alexandru Ioan Cuza in decembrie 1863, gaseste manastirea in paragina. Averea manastirii se compunea din vatra manastirii, care avea 4,5 ha, pamantul din jurul manastirii ci suprafata de 7 ha, o vie cu suprafata de 2,5 ha, donata in anul 1825 de catre Pauna Bratianu in valea Stefanestilor - Muscel, o livada donata in anul 1814 de catre Iana Oloaga in Branesti - Dambovita, o magazie in portul Braila, donata de arhimandritu Hrisant in anul 1850, si o casa aflata in mahalaua Dudescului din Bucuresti, donata in anul 1858 de catre Tudora, sotia Iu Dimitrie Mihail. Dupa anul 1863, toate aceste donatii pe care le primise manastirea, in afara de vatra si pamantul din jurul ei, au fost luate in administratie de catre Ministerul Cultelor si Instructiunilor Publice si instrainate prin vanzare dupa cativa ani, fara acordul conducerii manastirii, de catre Ministerul Finantelor.
Intrucat asezamantul monahal ajunsese in stare de ruina, vrednica de pomenire monahia Fevronia Vladoianu, stareta a manastirii intre anii 1866 si 1894, sprijinita de cateva familii de buni crestini din Bucuresti, incepe lucrarile de restaurare a bisericii si a chiliilor manastirii. In acelasi timp, s-a ingrijit si de vietuitoarele manastirii, care erau obligate sa parasesca manastirea conform Decretului promulgat la 30 noiembrie 1864, de catre domnitorul Alexandru Ioan Cuza (precedentul Decretului 410 din anul 1959, dat de regimul comunist pentru desfiintarea manastirilor). Dupa multe demersuri facute pe langa guvern si in mod deosebit pe langa Ministerul Cultelor, monahia Fevronia, vazand ca nu are niciun rezultat, ii adreseaza, la 8 iulie 1869, un memoriu Domnitorului Carol I. Pe acest memoriu, scris cu frumoase cuvinte impletite cu lacrimi fierbinti, care era poate ultima speranta, Domnitorul Carol I semneaza o rezolutie in baza careia Ministerul Cultelor da manastirii suma de 30.000 lei vechi, din care se face reparatia generala a bisericii, dar nu si pictura.
Intre timp, vine la manastire pictorul Nicolae Grigorescu, trimis de Ministerul Cultelor, intocmeste un plan pentru pictura si cere maicilor 1000 de galbeni pentru executarea ei. Suma ceruta era mult prea mare fata de posibilitatile manastirii, ceea ce face ca, din nou, stareta Fevronia sa ceara ajutor banesc la Ministerul Cultelor. Raspunsul a fost ca "nu sunt fonduri afectate in buget pentru asemenea lucrare". In cele din urma, cu bani donati de credinciosii S. Vernescu si Teoharide din Bucuresti, se picteaza biserica de catre pictorul Gh. Tattarescu, care cere pentru executarea ei 500 de galbeni. La 13 decembrie 1870, lucrarile de pictura au fost terminate, biserica a fost sfintita, iar deasupra usii de la intrare in biserica, spre interior, s-a scris urmatoarea pisanie: " Aceasta sfanta biserica cu patronul Sf. Treime s-a fondat la anul 1808 de raposatul Constantin Samurcas si a fost restaurata in anul 1870 in domnia lui Carol I si mitropolitul Nifon in zilele cuv. Fevronia Vladoianu superioara manastirii”. Tot prin straduinta maicii starete Fevronia Vladoianu se fac, intre anii 1872 si 1874, reparatii la casele ctitoresti de catre Ioan Samurcas, unul dintre urmasii ctitorului, iar Ministerul Cultelor repara arhondaricul si acoperisul unui corp de chilii. De asemenea, se zideste, in cimitirul manastirii, cu sprijinul credinciosilor, o biserica mica, cu hramul Sf. Imparati Constantin si Elena, cu destinatia de capela mortuara, care a fost sfintita la 12 septembrie 1876, singura cladire care a ramas in forma ei dintru inceput pana astazi.
Lucrari de restaurare se mai fac la biserica mare in anul 1903, in timpul staretiei monahiei Sofia Heliade Radulescu (1894-1909), cu sprijinul credinciosilor, iar in anul 1910, prin dania credincioasei Teodosia Buiurga, vaduva capitanului Ioan Buiurga, erou in razboiul din 1877, se cladeste in apropierea cimitirului manastirii un corp de case cu douazeci de chilii.
In ziua de 28 septembrie 1914, o grea incercare s-a abatut asupra acestui modest si pasnic asezamant monahal. Un puternic incendiu pornit de la un cos defect a distrus tot corpul de case ctitoresti, in care se aflau treizeci de chilii, staretia, un frumos salon oriental si o buna parte din arhiva manastirii. Tot in acelasi an trec prin manastire si trupele germane de ocupatii si iau calugaritelor tot ce mai aveau, adica doua clopote, doi cai, trei boi si alte lucruri mai de valoare. Monahia Agatia Cristescu, stareta a manastiri intre anii 1913 si 1928, restaureaza pentru a treia oara biserica mare, in anul 1920, cu ajutorul Administratiei Casei Bisericii si reface clopotele manastirii cu sprijinul credinciosilor pana in anul 1925.
La 10 noiembrie 1940, in urma marelui cutremur, atat biserica, cat si chiliile manastirii au fost grav avariate. O cumplita amaraciune a cuprins sufletele calugaritelor cand au vazut ca nu mai au biserica unde sa se roage si sa participe la slujbele savarsite dupa randuiala monahala. Stareta manastirii, monahia Magdalena Comanescu (1940-1944, 1947-1952), a inceput cu multa sarguinta sa bata la toate "portile" pentru a cere ajutor.
In primavara anului 1941, cu aprobarea Comisiei Monumentelor Istorice, biserica manastirii a fost demolata si s-a inceput reconstructia ei, dupa planurile arhitectului Ion Cernescu, care a gandit atat interiorul, cat si exteriorul bisericii noi, total diferit de biserica veche de la care a pastrat doar cele trei sfinte altare.
Construita pe un soclu inalt, in stilul sobru al bisericilor din Muntenia, cu o singura turla impozanta asezata pe naos, sustinuta de patru arcade care se sprijina pe patru coloane masive, cu pridvorul deschis sprijinit de opt coloane puternice de caramida in forma de torsada si cu exteriorul tratat ca o imbinare armonioasa intre caramida aparenta si piatra, biserica cea mare a manastirii oglindeste, prin infatisarea ei mareata, personalitatea ctitorului ei. Locasul de inchinare a fost inzestrat cu mobilier nou sculptat in lemn de stejar masiv, cu odajdii, cu sfinte vase si cu carti de cult. Din vechea biserica s-a pastrat catapeteasma lucrata in stil brancovenesc, ornamentata cu motive vegetale si florale si impodobita in partea superioara cu doua randuri de icoane pictate, iar in partea inferioara, cu un rand de icoane argintate. Din pictura lui Gh. Tattarescu s-au pastrat doar doua icoane, care se pot vedea la colectia de obiecte religioase a manastirii.
Dupa ridicarea noii biserici, la dorinta generalului Teodor Ciurea, s-a schimbat unul dintre cele trei hramuri. Altarul central al bisericii a ramas inchinat Preasfintei Treimi, la fel si cel din dreapta inchinat Adormirii Maicii Domnului, iar altarul din stanga, care pana atunci purta hramul Nasterea Maicii Domnului, a fost inchinat Sfintei Cuvioasei Parascheva. Aceasta inchinare se vede ca a fost placuta inaintea lui Dumnezeu, pentru ca in vara anului 1944, cand Mitropolia Moldovei si Sucevei a fost nevoita sa se retraga cu arhiva si cu odoarele sale la Bucuresti, pentru cateva luni (10 aprilie - 27 octombrie 1944), racla cu moastele Sfintei Cuvioasei Parascheva a fost adusa si adapostita in biserica Manastirii Samurcasesti, binecuvantand astfel ctitoria Generalului Teodor Ciurea care cu multa dragoste ii inchinase Altarul. In acelasi timp cu ridicarea noii biserici, Prefectura Judetului Ilfov a construit in manastire si trei corpuri de chilii care se vad si astazi la intrare pe partea stanga, cu destinatia: Casa preotului slujitor, Staretia si Colectia muzeala. Generalul Teodor Ciurea isi dorea ca, dupa terminarea bisericii si a celor trei corpuri de chilii, sa inceapa restaurarea intregului asezamant monahal care suferise cumplit de pe urma cutremurului din 1940. Aceasta dorinta nu s-a implinit deoarece, in primele luni ale anului 1942, cand biserica se terminase de zidit si urma sa se execute pictura, noul ctitor al manastirii este avansat in grad si trimis in misiuni ostaseasca pe front. Din documentele pastrate la Arhivele Prefecturii Judetului Ilfov reiese ca succesorul sau la functia de prefec al Ilfovului, colonelul Cristache Gheorghiu, a achitat, in cursul anului 1942, platile restante la ultimile lucrari angajate de generalul Teodor Ciurea, care se grabise sa porneasca atatea santiere intr-un singur an, de parca stia ce se va intampla. Astfel biserica va ramane fara pictura zece ani, insa pentru a se putea savarsi slujbele bisericesti, are loc sfintirea ei la 30 mai 1943, prin slujba oficiata de catre Patriarhul Nicodim Munteanu.
Pentru ducerea la bun sfarsit a lucrarilor incepute de generalul Teodor Ciurea, Dumnezeu avea sa randuiasca un al devotat slujitor al sau, pe vrednicul de pomenire Patriarhul Romaniei, Justinian Marina (1948-1977). De la inceputul pastoriri sale, grija plina de dragoste parinteasca a acestui mare patriarh s-a aratat asupra tuturor manastirilor din Arhiepiscopia Bucurestilor, care, din cauza nepasarii autoritatilor si a vremurilor grele, se gaseau in paragina. De atentia deosebita a Patriarhului Justinian Marina s-a bucurat si acest sfant asezamant de rugaciune. In perioada 1951-1953, cu fonduri puse la dispozitie de Arhiepiscopia Bucurestilor, biserica manastirii a fost impodobita cu pictura in fresca si ceramica, executate in stil neobizantin de catre pictorul Gheorghe Popescu. La 8 noiembrie 1953, biserica a fost sfintita de insusi Patriarhul Justinian Marina cu ceremonialul uzitat la asemenea ocazii, in timpul staretiei monahiei Evlampia Ghita (1952-1957, 1964-1975) Din toamna anului 1953 si pana in vara anului 1958, cu cheltuiala Arhiepiscopiei Bucurestilor si prin purtarea de grija a Patriarhului Justinian Marina, s-a restaurat tot asezamantul manastiresc. Inaugurarea lucrarilor de restaurare a manastirii s-a facut de Rusalii (sarbatoarea Pogorarii Sfantului Duh) la data de 1 iunie 1958, zi in care s-au aniversat si 15 de ani de la infiintarea manastirii, fiind de fata doi patriarhi: Patriarhul Justinian Marina si Patriarhul Hristofor al Alexandrie si a toata Africa.
Cu aceasta ocazie, a fost scrisa in interiorul bisericii deasupra usii, urmatoarea pisanie: "aceasta Sfanta Biserica cu trei altare a Manastirii de calugarite Ciorogarla - Samurcasesti, a hramurile Sfanta Treime, Adormirea Maicii Domnului si Cuvioasa Parascheva, s-a zidit in anii 1941-1943, cu cheltuiala Statului prin silinta bunului crestin generalul Teodor Ciurea, pe temelia vechii biserici, ridicata in 1808 de vistierul Constantin Samurcas si daramata de marele cutremur din 1940. S-a impodobit cum se vede cu zugraveala bogata in fresca si ceramica in anii 1951 -1953 prin staruinta neobosita si iubirea adanca de locasurile Domnului a Preafericitului Nostru Parinte Sufletesc Patriarhul Justinian, al Romaniei, restaurand chiliile si zidind in aceeasi vreme clopotnita cea noua si atelierele manastirii cu cheltuiala Arhiepiscopiei Bucurestilor. Biserica s-a facut dupa planurile arhitectului D. Ionescu Berechet de catre arhitectul Ion Cernescu si s-a zugravit de catre pictorul Gh. Popescu cu ucenicii lui, sfintindu-se in anul mantuirii 1953, noiembrie 8".
Pe zidul interior al incintei in fata bisericii, pe o placa de marmura s-a incrustat o completare a pisaniei din biserica avand urmatorul text: "Dupa ce s-a sfintit biserica in ziua de 8 noiembrie 1953, Preafericitul Parinte Patriarh Justinian, vazand stricaciunea saracacioselor case, unele din chirpici si acoperite cu paie de stuf, in care locuiau calugaritele, a pus de s-a ridicat zidul imprejmuitor si a cladit in jurul bisericii aceasta cetate manastireasca cu chilii, ateliere, clopotnita si trapeza. Cu ajutorul lui Dumnezeu si cheltuiala Mitropoliei Ungro-Vlahiei s-a savarsit lucrul de inginerul Gh. Balanescu, dupa proiectele arhitectului Ioan Paraschivescu in luna iunie, anul 1958, cand se implineau zece ani de cand Preafericirea Sa tinea carma Bisericii Ortodoxe Romane".
In perioada 1976-1988, prin stradania staretei Neofita Cristea (1975-1996), cu fonduri alocate de Arhiepiscopia Bucurestilor si cu sprijinul credinciosilor, s-au facut lucrari de reparatii la anumite obiective din cadrul manastirii. Au fost executate lucrari de reparatii curente si s-a pictat in tempera de catre pictorul Alexandrul Bucescu biserica mica din cimitirul manastirii, s-a reconstruit o parte din zidul imprejmuitor distrus la cutremurul din 1977 si la inundatiile din 1979, s-a construit un grajd la gospodaria anexa, s-a restaurat pentru prima data pictura murala din biserica mare a manastirii de catre pictorul Ion Taflan, s-a refacut instalatia electrica din manastire, s-au executat lucrari de subzidire la zidul de la intrarea in incinta, s-a facut instalatie de incalzire centrala in biserica mare, s-au reparat jgheaburile si burlanele si s-a vopsit acoperisul chiliilor.
Incepand din anul 2000, asezamantul manastiresc trece din nou printr-un amplu proces de restaurare, consolidare si infrumusetare. Intre anii 2002 si 2004, s-a construit o cladire noua pentru atelierul de tamplarie, s-a introdus in manastire reteaua de gaze naturale, s-a facut incalzire centrala la cele doua biserici, cat si la alte cladiri ale manastirii, s-au refacut scarile: soclul si trotuarul perimetral de la biserica mare, s-au reparat si amenajat staretia, casa preotului slujitor, muzeul si atelierele manastirii. De asemenea, s-a inlocuit livada cu plantatii tinere si s-a reamenajat parcul de la intrarea in manastire.
Lucrari de importanta majora s-au executat la cele doua biserici ale manastirii intre anii 2005 si 2007. La biserica mica s-au facut lucrari de consolidare, s-au refacut tavanul si acoperisul, s-a executat pictura in fresca de catre pictorul Iulian Lembrau si s-a inlocuit catapeteasma cea veche, care era putreda, cu una noua, lucrata de sculptorul Costica Moroiu din Bucuresti. La biserica mare s-a restaurat pentru a doua oara pictura murala de catre pictorita Gabriela Stefanita, s-a restaurat catapeteasma de catre pictorita Elena Constantin, s-au schimbat geamurile, s-a refacut pardoseala si s-a invelit biserica din nou. De asemenea, s-au construit doua corpuri de chilii-anexe la staretie, s-au placat cu piatra toate aleile si soclurile, s-a inlocuit tabla si s-au acoperii din nou chiliile si anexele manastirii. La gospodaria-anexa s-au construit doua hale metalice cu destinatia de fanar si adaposi pentru utilajele agricole si s-a inceput restaurarea zidului imprejmuitor. Toate aceste lucrari s-au facut prin stradania starete: stavrofora Lucia Bostan, cu osteneala intregului sobor al manastirii si cu sprijinul banesc al catorva familii de buni crestini din Bucuresti, indeosebi al Doamnei Elena Manoli, descendenta a unei familii de boieri moldoveni pe nume Apostoleanu Vasile si Smaranda, care sunt noii ctitori ai manastirii, urmasi ai celor trei mari ctitori, vrednici de pomenire: Vornicul Constantin Samurcas, Generalul Teodor Ciurea si Patriarhul Justinian Marina.
